Proverbe

Lumina zilei care trezeşte vederea, orbeşte bufniţele.

Primele ştiri despre sat



Satul hagimus, după datele “Dicţionarului static al descrierei Basarabiei” publicat de zemstva Acherman în anul 1899, a fost întemeiat de către tătari de peste Nistru veniţi de pe Marea Azov în anul 1725.

În anul 1725 în ambele sate (la doi kilomerti de Hagimus se află satul Osmanesti) trăiau 292 oameni, în majoritate moldoveni. Afară de dînşii mai traiau aici 17 greci, un ofiţer în retragere, trei familii de ukraineni şi una de ţigani. Satul avea 2533 desetine de pamînt arabil, dintre care 84 desetine le ocupau livezile şi viile.

În lucrarea publicată de zemstva Achermanului în 1988 se spune “Sunt aşezate (satele Hagimus şi Osmaneşti) pe povîrnişul de lîngă şesul Nistrului la următoarea distanşă de volostea din localitatea Căuşeni: primul la 16 verste, iar celălalt la 14 verste”. În continuare se spune : “Pămîntul reyervat acestor sate în anul 1822 întrun singur sector, se învecinează cu cel al oraşului Bender şi cu satele: Tănătari, Diolca, Chircăieşti şi prin rîul Nistru se desparte de gubernia Herson”.

Din materialele arhivei se ştie, că pînă în anul 1822-823 aici ekzistau 56 case de nuele şi o biserică de lemn. Mai era în sat o moară, patru fîntîni şi o cîrciumă. Ţăranii aveau 356 vite mari cornute, 160 de oi şi 12 stupi de albini.

Denumirea satului este de origine turcă. Hagi era un titlu de onoare, pe care turcii îl conferau acelor, ce plecau în pelerinaj la Meka pentru a se închina petrii de la templul Kaaba.

După eliberarea Basarabiei de sub jugul Turcesc în anul 1812 mulţi ţărani din Rusia şi Ukraina, asupriţi de către moşieri şi funcţionari, ascunzîndu-se de recrutare fug în Basarabia. Astfel şi în componenţa ţăranilor din satul nostru au întrat numeroase mase de ţărani fugari din gubernile Rusiei şi Ukrainei.